Traieste viata ca o poveste...

Recunosc...incep  acest articol cu o mie de idei in minte, una mai nepotrivita ca alta;))
Sa  spun ca mi-ar placea sa joc rolul Albei ca Zapada, al Frumoasei Belle din Fumoasa si Bestia, al Frumoasei din Padurea Adormita??? Nu, din pacate nu m-ar caracteriza nicicum, desi povestile in sine sunt frumoase si au captivat o lume intreaga pana acum...
Mie imi plac povestile reale, povestile in care chiar daca nu se termina intotdeauna totul cu happy end, se simte romantismul si durerea piedicilor intampinate pe parcurs..
Ba nu, vorbesc prostii, cine iubeste povestile in care dupa o lupta continua cu toate acestea, nu s-ar putea bucura de un final frumos si fericit?
Tocmai de aceea nu voi alege povestea frumosilor Rose si Jack, din mediatizatul Titanic, asa cum mi-a trecut prin minte...mi-a placut la nebunie povestea lor, am stat cu sufletul alaturi de ei cu mare placere, dar am plans prea mult cand totul s-a sfarsit cum s-a sfarsit.
Voi alege povestea mea, chiar daca astfel imi ucid toate sansele de a obtine un calificativ pozitiv, intrucat nu voi putea da un autor si un titlu de poveste, caci pana in momentul de fata inca nu am ajuns celebra, sa imi scriu memoriile, sau, mai frumos, sa se scrie despre mine;))
Sa incep asadar: am avut o copilarie frumoasa, am fost un copil lipsit de griji, iubit si dorit, pana cand lumina ochilor mei, taticul meu prea iubit, s-a imbolnavit brusc de o boala crunta si ne-a parasit inainte de a ne da seama ca am ramas fara el.
Am trait zile cumplite, de dezamagire si revolta contra cerului si contra tuturor...cum de nu a putut fi salvat??? De ce nimeni nu a putut sa il ajute?
Singura persoana care a fost alaturi cu adevarat de sufletul meu a fost iubitul meu din acel moment..il cunoscuse si el pe taticul meu si il iubise aproape la fel de mult ca si mine..Cine oare nu l-a iubit?
Nu stiu daca asta a fost punctul de plecare, intrucat noi eram deja de 2 ani implicati intr-o foarte frumoasa poveste de dragoste, insa aceasta intamplare ne-a unit parca pe veci.
Urmatorii 3 ani insa am dus o lupta continua cu cei din jur, mai ales cu mama mea si cu toti apropiatii ei. Li se parea ca relatia noastra era de fatada, ca el, iubitul meu profita de lipsa mea de aparare si m-ar fi putut amagi, doar pentru a beneficia de avantajele unei viitoare casatorii cu mine.
Nu pot explica in cuvinte tot ceea la care a fost supus..si el, dar si eu..oricare altul ar fi plecat si m-ar fi lasat si in secunda doi s-ar fi intepartat definitiv de mine.
Cu toate acestea, dezavantajele unui astfel de protest contra intregii lumi, noua ca si cuplu nu ne-a adus decat beneficii. Ne-am iubit tot mai mult, cu fiecare conflict nou aparut.
Dupa 4 ani am decis sa ne casatorim, lupta a devenit si mai acerba, insa hotararea era irevocabila. Nu ne cunosteam de azi, de ieri si nici macar nu mai eram copii, devenisem doi adulti caliti de.. sa le zicem bune intentii;))
Cu mare bucurie, la finalul a 5 ani de la prima noastra intalnire, mi-am terminat studiile si nunta noastra frumoasa s-a produs.
Au mai trecut de atunci inca 5 ani de casnicie de vis pentru noi, cu bune si cu mai putin bune venite din jur, insa parca abia acum cei bine intentionati incep sa isi dea incet-incet seama ca totul a fost in zadar, ca ar fi putut destrama o dragoste adevarata si ar fi putut distruge doua vieti pentru totdeauna, caci nu am mai fi putut fi completi unul fara celalalt.
Acum insa suntem indestructibili si asa vom fi mereu..iar daca intr-un anumit moment al vietii mele voi avea ocazia, voi scrie o carte cu titlul: Iubirea invinge totul! caci mai mult ca niciodata cred in puterea ei si stiu ca face minuni!

Am scris acest articol pentru concursul Traieste viata ca o poveste, sperand la minunatul parfum More by Demi!