E un subiect atat de dezbatut incat mai ca obosesc inca inainte de a incepe!
Am cunoscut mamici care nu se despart efectiv de bebe, de cand il primesc in brate la nastere si pana cand pica de oboseala, probabil...
Acum depinde de mamica! Depinde si mai tare de bebe!
Cand am nascut baiatul nu aveam nici o proaspata mamica in jur sa ma invete, sa 'fur' din gesturi, din atitudine, din siguranta pe care ti-o confera experienta.
Aveam doar mame si bunici si nici alea prea des, care isi dadeau cu presupusul, incercand sa isi aminteasca de acum 30, respectiv 50 de ani cum era cu bebelus in casa.
Si a fost greu...atat de greu incat singura alinare era internetul. Mr Google stie tot, forumuri sunt slava Domnului pe toate ogoarele. De ce sa intreb in jur si apoi sa jignesc fara sa vreau, nesocotind sfatul atat de pretios?? Nu am primit cele mai utile informatii, multe m-au ingrozit si m-au determinat sa las totul departe si sa ma uit in sufletul meu, ca stie el mai bine ce are de facut.
Noi nu ne-am pregatit in mod deosebit pentru venirea copilului, deh, superstitii de tatic, asa ca a cazut pacatul pe el, cautand innebunit peste tot patuturi pliante, cat timp inca mai eram in spital, astfel incat la sosirea acasa sa aiba locsorul lui.
Un patut pliant pe doua nivele, cu carusel atasat si cu masuta de schimbat bebelusul a fost varianta cea mai potrivita. Nu ne-am dorit mobilier fix, din lemn. Stiam ca vom dori sa mai plecam impreuna in vacante iar aceasta varianta ne permitea foarte usor plierea si transportul oriunde ne doream.
Eram decisa sa-l culc doar in patutul lui!
Totusi, cand il vezi ca plange si plange si plange, mananca din ora in ora, apoi varsa, adoarme mort de foame, ca deh.. se trezeste iar plangand si o ia de la capat, incepi sa te intrebi unde gresesti si daca ai tu cumva vreo problema, ca doar nah, copilul e perfect, tu esti de vina!
Sa fi stiut eu ca se vor sfarsi si astea candva, ma apucam frumos de bifat pe calendar zi dupa zi, asteptand sa implineasca micul galagios varsta de 2, chiar 3 ani si altfel m-as fi bucurat de acea perioada. In schimb, eram ingrozita la maxim de faptul ca nu mai rezistam lipsei somnului si a rabdarii!
Biata de mine...bietul copil...Nu stiam decat sa-l pasez noaptea tatalui atunci cand efectiv nu mai stiam de mine, punandu-mi perna peste urechi, macar sa nu-l mai aud, sau expediindu-l in weekend la bunici, sa obtin un mic respiro.
Si de-aici distractia.
Dupa 1 an nu a mai vrut in patut si pace! A prins gustul somnului la comun cu bunicii, cu manutele agatate de cineva in permanenta si atat ne-a fost! Azi cu plans, maine cu urlete, am cedat in scurt timp, urmand o perioada luuunga de tot de somn chinuit in 3 intr-un singur pat.
Avea 4 ani si era stapanul absolut pe patul matrimonial. Sa radem, sa nu radem..Nu prea, ca nu-i distractiv deloc!
Pana nu s-a nascut sora'sa si a vazut ca doarme singura in patutul ei, nu am avut pic de succes.
Bineinteles ca am dus munca serioasa de convingere, insa pana nu i s-a prezentat o lista intreaga de patuturi in forma de masina, nici n-a vrut sa auda.
Cand l-a vazut pe al lui, i-au sclipit ochisorii si primul gand asta a fost:
-Maine la gradi am sa spun la toti prietenii mei ca am cel mai smecher pat.
-Pai si daca n-ai dormit in el cum ai sa poti sa le spui asta?
De atunci am inceput o noua viata!
Am castigat dreptul la un somn si o viata linistita! Nu credeam ca poate fi atat de bine..uitasem cum trebuie sa fie;).
Am castigat dreptul la un somn si o viata linistita! Nu credeam ca poate fi atat de bine..uitasem cum trebuie sa fie;).
Voi cum v-ati descurcat cu somnul bebelusului?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu