Amintirile mele cele mai de pret dateaza din copilarie, cand inca mai eram o familie fericita, cu doi parinti si un copil vesel si fara de griji.
Intre timp, taticul meu nu mai este printre noi..au trecut deja niste ani, chiar de ziua indragostitilor s-au impliniti 8 ani si jumatate.
Eram doar un copil atunci si ultima luna din viata sa am petrecut-o alaturi de el,fiind internat in spital departe de localitatea noastra natala. A fost greu si foarte dureros, insa dupa ce mi s-au uscat ochii de atata plans, mi-am limpezit mintea de ganduri negre, m-am maturizat pe loc, fortata de imprejurari si am ramas impacata cu mine, multumita ca am fost alaturi de el pana la capat si asa copil cum eram, am putut sa ii fiu de folos si sa ii demonstrez iubirea mea pana la final. Doar Dumnezeu mi-a dat putere!
Ma gandesc la el mereu, ii caut zambetul sugubat pe fetele trecatorilor , visez ca voi gasi candva ganduri scrise de el pentru mine, astept sa vina oricine, candva, sa imi trasmita un ultim mesaj din partea lui.
Pana atunci, de cativa ani, ii impodobesc bradutul plantat la capul lui si ma bucur ca in copilarie ca pot face macar atata lucru pentru el, desi poate altii spun ca sunt nebuna.
Am ales ca in loc sa plang atunci cand il vizitez, sa ii impartasesc bucuriile si micile mele secrete.
La el am mers cand am aflat ca sunt insarcinata, la el am fost cand eram trista, la el am mers intai sa ii prezint nepotii si la el voi merge mereu cand voi avea nevoie de incurajare si de un sut in fund care sa imi reaminteasca ce norocoasa sunt de toate lucrurile bune pe care le-am primit dupa pierderea lui.
A avut grija sa echilibreze balanta in asa fel incat sa pot fi fericita si fara el! Si il iubesc pentru ca nu a uitat de mine in drumul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu